Renaștere

Stau la intersecția vieții mele cu moartea. Ea-mi zâmbește prin farurile unei mașini ce circula cu sute de suflete pereche pe secundă. Și luminile-i-se sting rapid, rând pe rând, și la fel și bătăile-mi inimii.

Ușor-ușor, într-un picior abisimal cad de la trei câteva zeci de inimi pereche.

Dumnezeul meu zâmbește și aripi cresc printre coastele mele, dintre centrul celor patru camere cutrenurate de dorința de a trăi ce abia mai zbate în adâncul minții mele.

Ușor, deschid ochii spre bezna morții.

Eu îi sar pe geam din pași rapizi pe parbrizul ei ce reflectă lumina nopții.

Preiau lumina vieții-n vastul vas al valsului meu. Se arunca spre mine-n mintea mea, regretele îi sunt coasa. Mă rănește-n inimă, zâmbește și dispare. Decad instant în abisul înflăcărat. Ard…

Mă trezesc în propria-mi cenușă ca pasărea mistică, înălțându-mă-n cerul multicolor al conștiinței mele.

Coasa-i a mea, iubito, căci din regrete am renăscut un necunoscut pentru toți ce mi-au cunoscut un oarecare alt eu. Totul s-a schimbat în bine…

…Roua unei noi dimineți cu aromă de zâmbete spre ceea ce vine…

Cine sunt?

Pierdut in rastimpul unui timp iluzoriu intre iluzie si anacuzie, prins intre lumi, cu doua semiluni negre, ca de calimara, privirea amara, pierdut, iubind pietre reci cu chip de ea.
Ea… Imi lua tot ce am, dar si ce dar am acum… Darul de-a da, iar tie ti-am dat tot…
Si nu mai stiu cine sunt. Prinde-ma de aripa si arunca-ma-n zborul tau nebun, caci nu sunt bun decat la a zbura.
Chip de copila zambind, un trup ca de felina gata de prada, caci viata nu-i da prea multe, ochii deschisi in izul rece al aerului de dimineata, obraji ce parca fura din lumina soarelui pentru a lumina ei.
Ia-ma de mana, plimba-ma pe strazile tale de altadata, arata-mi stelele, arata-mi si luna, si ia-ma-n brate apoi, si-atunci te voi saruta…
Toate i le-am vazut in rosul buzelor, i le-am trait in lumina irisului si i le-am iubit in adancul inimii… Acolo… Acolo m-am regasit.
Sunt Andru, un altul, un alt tu, mereu pe pas de
plecare, caci doare. Sunt inca unul din multime, dar sunt eu, caci am un nume.

Zi-l.

Pavaj – sevraj.

Un om murdar pe-o stradă pavată cu vise, fise și țigări stinse
în scrumiera zeilor lui imaginari… ce zeu devenise.
Purtând aceleași haine rupte de culoarea timpului, iar și iar.
Își sorbea diminețile într-un parc, nu puteam să nu remarc:
Era acolo în fiece zi ce treceam pe strada lor,
Eram atent la ochii fetelor ce-mi treceam mâna prin buzunar, ștrengar,
fără să bag seamă ochi miloși și sticloși cu ce mă privea, eram în lumea mea, și ce lume gri era în era mea.
Ochii mei îi fugeau din calea sa, neștiind ce ne apăsa
Am rămas doi străini pe-aceeași stradă, pavată…

Pavajul cald al străzilor mele arde termometre,
– nu există unitate de măsură pentru inimă,
căci ea arde, cade… privesc în sus…
Lumină…

”Totul va fi bine”
”Totul va fi bine…”
”Ascultă-mă, puștiule, totul va fi bine…”

Era vocea lui. Și ce voce calmă și blândă avea,
de parcă în lumea sa nimic nu mai conta.
M-a rugat să-i spun ce s-a întâmplat,
așa că i-am luat o cafea, ne-am aprins o țigară și am vorbit.
I-am povestit toată viața mea…

A dat din cap înțelegător, și-apoi a tăcut… un minut…

Mi-a povestit drame, rele, grele,
încât ale mele nici nu s-ar compara cu viața sa.
Mi-a spus ”Băiete, oricâte s-ar întâmpla, nu uita:
e viața ta, poți să faci ce vrei cu ea.”

Pavajul greu al străzii mi-apasă talpele goale în bezna nopții… Mi-aprind o doză de moarte, trag un fum, și-i râd în față. Mi-amintesc acum de vorbele dânsului printre dansul firelor de timp. Și-l văd. Și mă vede. Cum?

Pagina 2 – aritmetică personală

E fain să mergi cu trenul. E mai fain să mergi cu trenul când nu ai bagaje. Mă enervez mult prea ușor și-mi pare rău. Am venit din capitală. Scump un dentist acolo. Scumpe și calmantele.

Încep să apreciez din ce în ce mai mult ălea puține persoane care le numesc prieteni, din simplul motiv că restul dezamăgesc. Am nevoie de o vacanță undeva, departe de oraș și gălăgie.

Inceputul jurnalului unei entitati numite demi-om.

Etichete

busola, diogene, jack sparrow, pompieri, voia, vrea

„Sicriu… pardon, si scriu.”

Aproape ca m-am mutat. Nu ma asteptam sa nu ma sperii de numarul mare de chipuri din capitala. M-am cam plictisit, totul e fad, sters, gri, doar girofarul unei masini de pompieri mai canta din cand in cand. Oamenii sunt grabiti, nu au timp pentru a savura clipa, si tocmai de aceea nu au timp. Ei nu au timp, timpul ii are pe ei. Daca te lasi in voia timpului, timpul se lasa in voia ta, daca incerci sa-l controlezi, te controleaza si el pe tine. Timpul e un fel ciudat de parazit. Fericiti cei ce-au iesit din mrejele lui.

Imi plac scarile rulante de la metrou. Ma fac sa ma simt ca Jack Sparrow. Pardon, Cap’n Jack Sparrow, imi sopteste o voce suava, din stanga cortexului. M-am pierdut cu metroul – defapt, metroul m-a pierdut pe mine prin oras, eu stiind mereu unde sunt: in metrou. Asa mi-au spus unii: nu simti ca te-ai mutat intr-un oras daca nu te-ai pierdut de cateva ori prin el.

Ma plictiseam. Imi citesc venele si-mi desenez gandurile, stangaci, c-un creion cu o mina mare, in asa fel incat, inevitabil, mai desenez si pe langa ele.

Nu stiam cum un om iti poate schimba viata intr-o clipita, si-n aceea clipita abia sa-l cunosti.

Daca imi este dor de casa? De ce mi-ar fi? De ce m-as ingrijora cu trecutul, atunci cand eu traiesc cand? Acum.

As vrea o lupa, sa pot aprinde, cu razele lunii toate petele din cer.
As vrea o busola, sa pot gasi drumul spre rai, spre odihna, spre ea.
As vrea o nava, de-o persoana, din care sa pot sari in mijlocul oceanului.
As vrea o lampa, sa pot vedea prin bezna, in miaza-zi, oameni, ca Diogene.

O zi faina va doresc si voua.

Metempsihoză

Nu-s cel mai în stare să-ți spun eu ție ce este viața… viața e o simplă alegere. Se stinge lumina și…

Cutremur cu totul căci cu tine-n piept și-n gânduri obișnuiam să tremur, morfină – obișnuiam să murmur. Corp coșciug de cadavre simțeam în mine, morți obsedați cu gândul la tine.

Cutremur cu mine cu totul căci cu ziua de mâine-n piept tremur de fericirea promisă, ca un copil prea-fericit c-o jucărie nou-găsită. Buze uscate, ochi-n zorii noii zile de mâine, ușor zâmbet sincer de fericire. Copilă, râzând, desenează pe cerul albastru cu nori de cuvinte, care scuipă ploi, care varsă înainte și-napoi zâmbete ude pe noi.

Joc de doi într-o joi, cu parfum de parc, parcă… Peniță orientată ostil spre foaia pe care încă nu e chipul tău pictat sau cântat în cuvinte, cvinte sau octave, ba convexe, ba concave.

”Sicriu… pardon! Și scriu.”

Vere, vară, dormi ? Tu, avară, vara are gust din nou ! De la alergat printre oameni ca prin Sahara – mă plimb ca prin Saṃsāra.

Mă priveai cu aceeași scârbă în fiecare dimineață!

Acum mulți ani, auzisem eu o poveste… Că un bărbat cunoaște o femeie… Toate poveștile încep așa… Unele nu se termină, însă altele…

Nu știu ce gândesc când scriu toate astea,
nici măcar nu-i o încercare, e descărcare.
Cu orișicine mi-aș sorbi eu ziua în cearșaf și noaptea-n pahar,
cu orișicine aș lega domnișoare-n fum și fum în perdea,
ea m-a făcut să fiu așa…

Într-o seară, cer – culoare ca-n călimară
”ce iute trece timpul – uită chiar și cerneală”
Totul e grăbit în acest oraș,
Nu eram genul agitat, nu sunt un laș.
Se-așeză la masa mea, am zâmbit
în vid, în stele apoi am povestit.
Ea privea tăcută, uită
ce fu odinioară.

Am îmbolnăvit… plec.
Și vin un altul.
Eu, tu? Cine-i altul?
”Bună, draga mea” îi zic…
”Sunt Andru, mereu un altul,
mereu pe pas de plecare
pe orice cărare voi vedea cu ochii”.

Ea… ea habar n-are.
Ea habar n-are că mi-e dor de ea!
Mi-e dor de căldura irisului ei
care-mi încălzea până și adâncul inimii.
Mi-e dor de gustul buzelor ei…
Mi-e dor de alba frunte-a ei…
Mi-e dor de nasul ei mic…
De buzele ce le sărutam aritmic…
De gâtul ei, atingerile ei…
Mi-e dor de pieptul ei de care m-am pierdut!
Mi-e dor de mâinile ei, ce m-au ținut!

”Sunt doar băiatul cu boala… de-a pleca.”
Și devin ce-am fost…

Îmi rup corzile sufletului, precum cele a unei viori,
Las doar un Si, acordat prost într-un Mi.
Îmi rup viața din muzică și ziare,
Acopăr totul cu pahare pline,
Cu băuturi care mai tari, care mai fine,
Hmph, în final, în fine…

Înafară de mine, nimic n-a mai rămas.
Al acelei lumi, sunt eu, ultimul urmaș.

Dor de vin, dor de ducă

Sigură că n-o să moară singură – doarme într-o doară căci doare, moartea ei prinsă printr-un geam, el plecat în neant. Agasant de agonizant, el pleacă, ea pleacă capul și parcă sentimente arogante acum o-ncearcă.
Cu cenușă prelinsă pe pleoape, plânge, cange-n inimă și cancer în creier. Cancer și-n carcera coastelor. Cu speranța plecată în săruturi și cu vina-n vene, pe roșul ei în bujori, cu buzele roșii-n iad, gura pe-o gură de rai, simte secundele împușcând în tâmple și clopotul unei morți ticăind în suflet – sechelele unui sărut perfect secret.

Doamne! Cum să nu scuipi icoanele când damele și doamnele se pierd de casă ca să caute o simplă scenă unde totu-i fals și actorii falsează-un ultim vals ca-n viață cu pași aprinși și ochii stinși. Se strâng în brațe – nici o aripă nu crește!
Doamne! Cum să nu îți pictezi sufletul în cuvinte când fără flintă-n ochi ești un nimeni. Monștri șterg străzi scrise cu pete de sânge din suflet rupte și lor nu le mușcă nimeni din trecut!
Doamne! Noi ne iubim aproapele… dar pe noi… pe noi cine ne iubește?

Și-i simte dorul, sentimente senzuale, ca-ntr-o floare de soare, și doare… căci lumea uită… El e plecat cu pantofi cusuți în ace de limbă – de vreo jumătate de ceas. El nu pierde timpul, dar timpul pierde-n el, se pierde plecând plecat. Bolnav în suflet – cange în creier și cancer în suflet și-n inimă, își simte bucuria zilei de ieri… ce zi va fi și mâine…

Aburi de conștiință

Am decis să scriu – trebuie să scriu. Scriu pentru a trăi. Trăiesc pentru a iubi și iubesc pentru a scrie. Ca toate viciile, în viață, și scrisul omoară. Încet-încet omoară comoara sufletului – copilărie. Copil pierdut când a citit primul cotidian. Pierdut în antimeridian anterior, furat de suflet călător… al ei… al tău… al meu.

Ce mari piramide mai prinde privirea ta prin mine, acum, fericito? Multe-s uscate, ale mele ude-n unde de undelemn, unde-s toate lunile apuse, aprinse, șapte? Acum vin alte ele spânzurate-n dulapul cu sutiene și sentimente ce le aruncă la gunoi, cu vechi noi și noi voi. Acum am alte sticle sparte-n scalpul îngerilor căci mă scald și scad în privirea lor, mă prind de aripi și mă azvârlă pe pământ prost și contra cost dau suflet când mi se cere armă, dar: ”Iubire, mai toarnă!”.

La geamurile mele, jaluzelele noi ce-mi feresc jivinele de junglele de afară, izvoarele dinăuntru de neiubitele de odinioară, inelele din suflet de inocentele din comoară. Dar printre jaluzelele pătate de nori de fum și scrum văd și doi ochi noi ca două zale. Nu așteptam vizite prea curând, zic eu, mai murdărind puțin scrumiera Domnului cu răul somnului din mine, suflet ce vând pe dragostea din tine, în fine…
Îi ofer un loc, îi aduc o cafea, își împreunează mâinile la mijloc, și n-o las să plătească ea. Draga mea, draga de ea, eu chiar te plac cu toate ce îmi zac în trup și-n oase, și-n artere păcătoase, și chiar te vreau precum altele plângeau după mine.

Și te-aștept, te caut, căci te vreau, suflet fugar.
Vreau să plec, cu nimicul să mă-nsor, suflet călător.

Plecarea

Nu îmi amintesc deloc locul ăsta sau cum am ajuns aici. Mă simt incapabil de-a iubi deși simt prin trup și-n oase, o simt cum aleargă! Vreau să mă-nfund în perna-mi și să dorm, să mă trezesc când e cald și bine, căci acum mă uit în jur și… și văd toate florile din cimitire, toate iubirile putrezite, toate străzile însângerate și toate minciunile adevărate, și mă-ntreb: cu ce scop să mai vrei să respiri când…

Îmi plac, căci mă-ndrăgostesc de dame-nșelătoare, și mă-nșel singur cum că nu mă-nșel – fug în jurul proprii-mi cozi, ca de obicei.

Îl privesc pe el și gândesc: mai bine scenarist decât păpușar! Iar tu, dragă, nu mă-ntreba de ce trag din țigară, că-mi fumez mințile! În toată această zarvă vreau să mă schimb, și cui îi va fi dor de mine? Nu mă va găsi nimeni. Și-mi va șopti din când în când, câte un copil: ”iar n-a venit, suflet agonit!”.

Mi-am împachetat haine: cămășile și pantalonii mei,
Să-mi las viața ce-o trăiam cândva, în urma pașilor,
Am rămas cu amintiri-n cearceafuri – urma umbrei
lor, al actualelor și fostelor – timpanul coastelor.

Am plecat pe mări de lacrimi și ploi, draga mea,
Să nu mă cauți, căci a trebuit să mă despart de voi
Nu vreau să cunosc pe nimeni, asta-i treaba mea!
Pe oceane voi umbla, oceane de sânge ce curge șuvoi!