Ascult muzică și încerc să scriu – să te desenez cu buricul degetelor pe albul hartiei, albumul meu cu amintiri pe care câteodată le rup pentru a le păstra doar în suflet iar alteori pentru a le arde, dar… dar eșuez.

Eșuez nu fiindcă nu aș ști cum să te colorez în pasteluri, ci fiindcă nu-mi ajung. Cuvintele nu-și găsesc rolul, la fel cum nu-mi găseam drumul, așa cum nu-mi găsesc calea către tine.

Dacă ți-aș scrie un poem, un oarecare alt Luceafăr într-o limbă știută doar de tine, poate că ai zâmbi și m-ai îmbrățișa, și poemul s-ar pierde în abisul iubirii noastre.

Dacă ți-aș scrie un roman, un oarecare alt ”Once upon a time” într-o limbă cunoscută de toți, poate m-ai iubi, căci aș urla în gura mare, pe sute de pagini, cu litere mari, caligrafic ondulate tot ce-nsemni pentru mine, iar lumea-ntreagă s-ar minuna cât de frumos pot scrie pentru tine.

Dacă ți-aș scrie o melodie, un oarecare alt ”I walk the line” într-un ton calm și c-o voce caldă, poate că mi-ai spune cât de mult mi-ai dus dorul, și că, timp de atâția ani, l-ai dus în spate; căci melodia ar spune universului întreg, celor văzute și nevăzute că sunt al tău, iar tu, a mea.

Însă, cuvintele nu-mi sunt îndeajuns, culorile sunt prea gri iar notele muzicale nu au nici pe departe muzicalitatea inimii mele.

~Fahliili mal kiin…