Stau la intersecția vieții mele cu moartea. Ea-mi zâmbește prin farurile unei mașini ce circula cu sute de suflete pereche pe secundă. Și luminile-i-se sting rapid, rând pe rând, și la fel și bătăile-mi inimii.

Ușor-ușor, într-un picior abisimal cad de la trei câteva zeci de inimi pereche.

Dumnezeul meu zâmbește și aripi cresc printre coastele mele, dintre centrul celor patru camere cutrenurate de dorința de a trăi ce abia mai zbate în adâncul minții mele.

Ușor, deschid ochii spre bezna morții.

Eu îi sar pe geam din pași rapizi pe parbrizul ei ce reflectă lumina nopții.

Preiau lumina vieții-n vastul vas al valsului meu. Se arunca spre mine-n mintea mea, regretele îi sunt coasa. Mă rănește-n inimă, zâmbește și dispare. Decad instant în abisul înflăcărat. Ard…

Mă trezesc în propria-mi cenușă ca pasărea mistică, înălțându-mă-n cerul multicolor al conștiinței mele.

Coasa-i a mea, iubito, căci din regrete am renăscut un necunoscut pentru toți ce mi-au cunoscut un oarecare alt eu. Totul s-a schimbat în bine…

…Roua unei noi dimineți cu aromă de zâmbete spre ceea ce vine…