Un om murdar pe-o stradă pavată cu vise, fise și țigări stinse
în scrumiera zeilor lui imaginari… ce zeu devenise.
Purtând aceleași haine rupte de culoarea timpului, iar și iar.
Își sorbea diminețile într-un parc, nu puteam să nu remarc:
Era acolo în fiece zi ce treceam pe strada lor,
Eram atent la ochii fetelor ce-mi treceam mâna prin buzunar, ștrengar,
fără să bag seamă ochi miloși și sticloși cu ce mă privea, eram în lumea mea, și ce lume gri era în era mea.
Ochii mei îi fugeau din calea sa, neștiind ce ne apăsa
Am rămas doi străini pe-aceeași stradă, pavată…

Pavajul cald al străzilor mele arde termometre,
– nu există unitate de măsură pentru inimă,
căci ea arde, cade… privesc în sus…
Lumină…

”Totul va fi bine”
”Totul va fi bine…”
”Ascultă-mă, puștiule, totul va fi bine…”

Era vocea lui. Și ce voce calmă și blândă avea,
de parcă în lumea sa nimic nu mai conta.
M-a rugat să-i spun ce s-a întâmplat,
așa că i-am luat o cafea, ne-am aprins o țigară și am vorbit.
I-am povestit toată viața mea…

A dat din cap înțelegător, și-apoi a tăcut… un minut…

Mi-a povestit drame, rele, grele,
încât ale mele nici nu s-ar compara cu viața sa.
Mi-a spus ”Băiete, oricâte s-ar întâmpla, nu uita:
e viața ta, poți să faci ce vrei cu ea.”

Pavajul greu al străzii mi-apasă talpele goale în bezna nopții… Mi-aprind o doză de moarte, trag un fum, și-i râd în față. Mi-amintesc acum de vorbele dânsului printre dansul firelor de timp. Și-l văd. Și mă vede. Cum?