Etichete

, , , , ,

„Sicriu… pardon, si scriu.”

Aproape ca m-am mutat. Nu ma asteptam sa nu ma sperii de numarul mare de chipuri din capitala. M-am cam plictisit, totul e fad, sters, gri, doar girofarul unei masini de pompieri mai canta din cand in cand. Oamenii sunt grabiti, nu au timp pentru a savura clipa, si tocmai de aceea nu au timp. Ei nu au timp, timpul ii are pe ei. Daca te lasi in voia timpului, timpul se lasa in voia ta, daca incerci sa-l controlezi, te controleaza si el pe tine. Timpul e un fel ciudat de parazit. Fericiti cei ce-au iesit din mrejele lui.

Imi plac scarile rulante de la metrou. Ma fac sa ma simt ca Jack Sparrow. Pardon, Cap’n Jack Sparrow, imi sopteste o voce suava, din stanga cortexului. M-am pierdut cu metroul – defapt, metroul m-a pierdut pe mine prin oras, eu stiind mereu unde sunt: in metrou. Asa mi-au spus unii: nu simti ca te-ai mutat intr-un oras daca nu te-ai pierdut de cateva ori prin el.

Ma plictiseam. Imi citesc venele si-mi desenez gandurile, stangaci, c-un creion cu o mina mare, in asa fel incat, inevitabil, mai desenez si pe langa ele.

Nu stiam cum un om iti poate schimba viata intr-o clipita, si-n aceea clipita abia sa-l cunosti.

Daca imi este dor de casa? De ce mi-ar fi? De ce m-as ingrijora cu trecutul, atunci cand eu traiesc cand? Acum.

As vrea o lupa, sa pot aprinde, cu razele lunii toate petele din cer.
As vrea o busola, sa pot gasi drumul spre rai, spre odihna, spre ea.
As vrea o nava, de-o persoana, din care sa pot sari in mijlocul oceanului.
As vrea o lampa, sa pot vedea prin bezna, in miaza-zi, oameni, ca Diogene.

O zi faina va doresc si voua.