Acum mulți ani, auzisem eu o poveste… Că un bărbat cunoaște o femeie… Toate poveștile încep așa… Unele nu se termină, însă altele…

Nu știu ce gândesc când scriu toate astea,
nici măcar nu-i o încercare, e descărcare.
Cu orișicine mi-aș sorbi eu ziua în cearșaf și noaptea-n pahar,
cu orișicine aș lega domnișoare-n fum și fum în perdea,
ea m-a făcut să fiu așa…

Într-o seară, cer – culoare ca-n călimară
”ce iute trece timpul – uită chiar și cerneală”
Totul e grăbit în acest oraș,
Nu eram genul agitat, nu sunt un laș.
Se-așeză la masa mea, am zâmbit
în vid, în stele apoi am povestit.
Ea privea tăcută, uită
ce fu odinioară.

Am îmbolnăvit… plec.
Și vin un altul.
Eu, tu? Cine-i altul?
”Bună, draga mea” îi zic…
”Sunt Andru, mereu un altul,
mereu pe pas de plecare
pe orice cărare voi vedea cu ochii”.

Ea… ea habar n-are.
Ea habar n-are că mi-e dor de ea!
Mi-e dor de căldura irisului ei
care-mi încălzea până și adâncul inimii.
Mi-e dor de gustul buzelor ei…
Mi-e dor de alba frunte-a ei…
Mi-e dor de nasul ei mic…
De buzele ce le sărutam aritmic…
De gâtul ei, atingerile ei…
Mi-e dor de pieptul ei de care m-am pierdut!
Mi-e dor de mâinile ei, ce m-au ținut!

”Sunt doar băiatul cu boala… de-a pleca.”
Și devin ce-am fost…

Îmi rup corzile sufletului, precum cele a unei viori,
Las doar un Si, acordat prost într-un Mi.
Îmi rup viața din muzică și ziare,
Acopăr totul cu pahare pline,
Cu băuturi care mai tari, care mai fine,
Hmph, în final, în fine…

Înafară de mine, nimic n-a mai rămas.
Al acelei lumi, sunt eu, ultimul urmaș.