Sigură că n-o să moară singură – doarme într-o doară căci doare, moartea ei prinsă printr-un geam, el plecat în neant. Agasant de agonizant, el pleacă, ea pleacă capul și parcă sentimente arogante acum o-ncearcă.
Cu cenușă prelinsă pe pleoape, plânge, cange-n inimă și cancer în creier. Cancer și-n carcera coastelor. Cu speranța plecată în săruturi și cu vina-n vene, pe roșul ei în bujori, cu buzele roșii-n iad, gura pe-o gură de rai, simte secundele împușcând în tâmple și clopotul unei morți ticăind în suflet – sechelele unui sărut perfect secret.

Doamne! Cum să nu scuipi icoanele când damele și doamnele se pierd de casă ca să caute o simplă scenă unde totu-i fals și actorii falsează-un ultim vals ca-n viață cu pași aprinși și ochii stinși. Se strâng în brațe – nici o aripă nu crește!
Doamne! Cum să nu îți pictezi sufletul în cuvinte când fără flintă-n ochi ești un nimeni. Monștri șterg străzi scrise cu pete de sânge din suflet rupte și lor nu le mușcă nimeni din trecut!
Doamne! Noi ne iubim aproapele… dar pe noi… pe noi cine ne iubește?

Și-i simte dorul, sentimente senzuale, ca-ntr-o floare de soare, și doare… căci lumea uită… El e plecat cu pantofi cusuți în ace de limbă – de vreo jumătate de ceas. El nu pierde timpul, dar timpul pierde-n el, se pierde plecând plecat. Bolnav în suflet – cange în creier și cancer în suflet și-n inimă, își simte bucuria zilei de ieri… ce zi va fi și mâine…