Am decis să scriu – trebuie să scriu. Scriu pentru a trăi. Trăiesc pentru a iubi și iubesc pentru a scrie. Ca toate viciile, în viață, și scrisul omoară. Încet-încet omoară comoara sufletului – copilărie. Copil pierdut când a citit primul cotidian. Pierdut în antimeridian anterior, furat de suflet călător… al ei… al tău… al meu.

Ce mari piramide mai prinde privirea ta prin mine, acum, fericito? Multe-s uscate, ale mele ude-n unde de undelemn, unde-s toate lunile apuse, aprinse, șapte? Acum vin alte ele spânzurate-n dulapul cu sutiene și sentimente ce le aruncă la gunoi, cu vechi noi și noi voi. Acum am alte sticle sparte-n scalpul îngerilor căci mă scald și scad în privirea lor, mă prind de aripi și mă azvârlă pe pământ prost și contra cost dau suflet când mi se cere armă, dar: ”Iubire, mai toarnă!”.

La geamurile mele, jaluzelele noi ce-mi feresc jivinele de junglele de afară, izvoarele dinăuntru de neiubitele de odinioară, inelele din suflet de inocentele din comoară. Dar printre jaluzelele pătate de nori de fum și scrum văd și doi ochi noi ca două zale. Nu așteptam vizite prea curând, zic eu, mai murdărind puțin scrumiera Domnului cu răul somnului din mine, suflet ce vând pe dragostea din tine, în fine…
Îi ofer un loc, îi aduc o cafea, își împreunează mâinile la mijloc, și n-o las să plătească ea. Draga mea, draga de ea, eu chiar te plac cu toate ce îmi zac în trup și-n oase, și-n artere păcătoase, și chiar te vreau precum altele plângeau după mine.

Și te-aștept, te caut, căci te vreau, suflet fugar.
Vreau să plec, cu nimicul să mă-nsor, suflet călător.