Nu îmi amintesc deloc locul ăsta sau cum am ajuns aici. Mă simt incapabil de-a iubi deși simt prin trup și-n oase, o simt cum aleargă! Vreau să mă-nfund în perna-mi și să dorm, să mă trezesc când e cald și bine, căci acum mă uit în jur și… și văd toate florile din cimitire, toate iubirile putrezite, toate străzile însângerate și toate minciunile adevărate, și mă-ntreb: cu ce scop să mai vrei să respiri când…

Îmi plac, căci mă-ndrăgostesc de dame-nșelătoare, și mă-nșel singur cum că nu mă-nșel – fug în jurul proprii-mi cozi, ca de obicei.

Îl privesc pe el și gândesc: mai bine scenarist decât păpușar! Iar tu, dragă, nu mă-ntreba de ce trag din țigară, că-mi fumez mințile! În toată această zarvă vreau să mă schimb, și cui îi va fi dor de mine? Nu mă va găsi nimeni. Și-mi va șopti din când în când, câte un copil: ”iar n-a venit, suflet agonit!”.

Mi-am împachetat haine: cămășile și pantalonii mei,
Să-mi las viața ce-o trăiam cândva, în urma pașilor,
Am rămas cu amintiri-n cearceafuri – urma umbrei
lor, al actualelor și fostelor – timpanul coastelor.

Am plecat pe mări de lacrimi și ploi, draga mea,
Să nu mă cauți, căci a trebuit să mă despart de voi
Nu vreau să cunosc pe nimeni, asta-i treaba mea!
Pe oceane voi umbla, oceane de sânge ce curge șuvoi!