Știu exact ce vreau să spun, știu și cuvântul potrivit… Doar că până să ajungă la buze, cuvântul s-a topit…

Prea devreme, mult prea târziu

Andru Călin

Cămașă fină, copilă,
trup de felină…
ea.

Cicatrice-n palmă,
în piept inimă ce bate drept acum…
el.

Îi adresează întrebări timide dar profunde
ea răspunde „eu te plac”, el dă din cap și zâmbește
gândește „ciudat, eu te iubesc, un sentiment firesc, zic eu”.

Ea e așa frumoasă când zâmbește,
zâmbetul inimii îi bate lui sub coaste
pentru ea, d-asta spune doar că-i bate inima

Și-o ține de mână… și zâmbește spre zenit
plimbându-se amândoi pe cicatrici de granit
și mai râd, și mai plâng, și mai sărut un infinit.

Și e ciudat…
Și e urât…
Și e bine…

Și-a fost bine, dar ce-a mai rămas de la tine înafară de o poză și 2 brichete aruncate într-un sertar pe undeva? Ah, și mii de fragmente de memorie în care eu eram eu sau eram el? Căci nu mai știu.