Nu mai știu a scrie, căci te-nlocuiesc, draga mea. Nu mai știu a iubi, căci te-am iubit, deșteapto, trebuie să te fi iubit. Și vin iar din vin și fum, cu dum-dum și vuiet te-nlocuiesc căci… mă minți – din dealuri întregi de nicotină nu se-naște viață, viață ce mai ridică semne de întrebare pe străzi, ca pe culoare mereu d-aceeași culoare gri, parc-ar fi scrumiera unor zei. Și, ce să-mi mai iei? Căci mi-ați furat vise aprinse în imaginea ei… Acum vin alte dame albe-n visele mele, și-alți bărbați în visele ei…

E august, și mă gândesc că au gust buzele copilelor ce-mi zâmbesc pe străzi, dar sfios să le sărut. E august, iar eu scriu mult în dezgust pentru voi… pentru că vă mint. Vă mint în fiece zi zic că nu vă vreau; vă mint în fiece zi va spun că vă plac. Toate astea fiindcă-i o lume de mincinoși, hoți și proști, iar pe pământ cade o ploaie uscată, ce puțini o văd, dar toți calcă în băltoace.