În lipsa timpului și, în special a chefului de publicat astăzi (căci de scris, e tot timpul!), sper să vă delectez c-o poezie, ceva mai veche (:

Disecția Urii

 de Călin Andru

O văd cum plânge lângă mine,
Mâine o să fiu același, tot ce-aparține
De ea uit, că o iubesc pe ea grăiesc,
Greșesc, firesc,  o mint, dezmint,
Ea năucă, mă caută prin labirint,
Mă crede, mă vede, mă simte,  m-aprinde
Între timp, eu de ea n-am timp, n-am cuvinte,
Ea află în pala mea de primăvară.
Trenuri pleac-acum dintr-o gară
Mult mai tare sau și mai agale,
Inima bate greu, da` nu mereu,
Al meu, acum, careu ateu,
Încet se-ncrede-n Dumnezeu.

Mică rană în călcâiul lui Ahile,
Venin urcă-ncet ca pe aleile
Pe care zilnic le-am străbătut,
Arterele – un asfalt bătut,
Degete încleștate abandonate,
De undeva de pe sub frunte,
curge sudoare șiroaie.

Urcă de la rotule-n sus,
Mă plânge, mă-nfrânge, ș-in plus
Acum în ochii mei i-atât de grațioasă,
Prea frumoasă, oricât ar fi de păcătoasă.
Mi-ajunge în stomac, un rag și rag.
Să se sfârșească totul rabd.
Îmi urca până-n zona cervicală
Și simt o imorală amorțeală.
O simt acum, mișcă din clavicule,
Șoptește „demonule!””Dumnezeule!”
Îi zic, ce zic? „Ce-am făcut? Regret!
Dispreț măreț că nu există preț
s-aduc înapoi tot ce greșesc!”
Ea mă simte: „Nu te minți!
Asta simți! De asta sunt eu aici!”.

Mă trezesc în Ceruri… Îngeri îmi cer iertare pentru absență.
Eu, în aparență afișez o aroganță alarmantă, ei m-amenință,
Eu plâng. Ea nu mă mai vede…
Acum când zic adevăr ea nu crede…
Și ce fiară… Și ce vara…Și ce mare…
Ce fiară mă mai mistuie!
Ce vară mă-nlănțuie!
În ce mare mă-ntorc să mă-nvăluie…?