În parcu-n ce adesea-mi beau berile mă-nchin închipuirilor din fum de țigară. Țigani cântă la acordeon acorduri în discordanță concordei de sub coaste. Coapse de feline în fuste colorate de vară trec pe aceeași stradă mereu, mereu. Eu mă întorc și sper precum un zmeu la domnișoare precum reginele libere.

Privesc acum ce-au-n aur ceasuri de stau sau în inimă ceasuri de umblă, căci asta sunt: un ceas care umblă, cu fiecare ticăit al inimii și fiecare dum-dum al ceasornicului, îmi simt viața hoinărindu-mi aievea prin membre. Căci trăiesc! Frumusețea din trupuri trufașe nu e decât o scutire scuturătoare de a trăi – și ăsta-i motiv de a o iubi?

Privind printre gene, ca Diogene mă simt, umblând zilele pe străzi cu felinare-n ochi căutând oameni, căci voi nu-mi puteți oferi nimic. Să rămân la picioarele voastre ar însemna să înlătur orice superstiție, și totuși să cred în fantome. Fantasme mă îmbie însă în gânduri pline de elan.

Voi simți că trăiesc atunci când… tot ce-aș atinge ar deveni gri, când ochii uscați ar fi doar o minciună în preajma mea, când doar o simplă privire spre cer l-ar colora într-un mov cenușiu – culoare a regretului secret, când aș crește pe străzi și bulevarde ca prin spini largi, căci urmele pașilor mei ar fi devorate ca jeratecul de soare, doar pentru a se îmbăta de durere și chin. Toate astea fiindcă doar prin suferință ne putem cunoaște, iar dacă aceasta n-ar fi obligatorie, viața mea n-ar mai fi doar spinii unui trandafir dement, iar pentru restul, obligatorie ar fi sinuciderea.

Și cum să cred eu acum că femeia-i ruptă din coasta mea? Căci mi-aș da o coastă fiece dată când tristeți m-ar cuprinde pentru o ea, însă eu… eu n-aș putea iubi decât un înțelept nefericit în dragoste, căci orice om se ispășește pe sine însuși, însă puțini ce caută motive, ce privesc viața în toate unghiurile sale, puțini sunt aceia ce trăiesc, iar tot ce mă desparte de oameni și mă unește de acei înțelepți sunt toți oamenii.