Scriu dimineața, căci toate mi se întâmplă peste noapte. Trăiesc noaptea drame drastice ce-mi străpung sufletul ca niște alice, iar dimineața trebuie să le scriu cucui cu cuie pe sicriu, ca pe un vis vis-aviz de rai ce nu vrei să-l uiți căci n-ai nimic mai bun.

Simțeam căzându-i petale roș pe picioarele-i roz-alb, iar eu, le suflu, tandru. ”Andru…” spune ea, c-un ton lăsător, ”eu plec căci plac pe altul. Să te plac ar avea un rost prost, nu vezi?”
Vibra în el fibra sticloasă ce-i oglindea în ochi-i negri ca de petrol. Ce rol să mai joace, damele-i jestoace!
Ea se uita prin mine, la fel cum și eu am uitat multe altele înaintea ei, și-i zic ”uită!”, oprindu-mă din cântat fals. Și-a uitat… A uitat de noi și de ei, de mine și de voi, dar arterele dor căci ai uitat și de doi.
Doi ochi negri – petrolul. Zile-ntregi negre precum nămolul – rafinăria mea, din care-mi pompez acum prin țevile-mi roșii cea mai bună benzină. Bina pe care-mi beau regretele, strig secretele și stric cetele neuronale – navale vasuri ce-mi vâslesc prin tâmple – ce-a văzut multe morți, multe porți ce-a ținut, retoric întreabă: ”Andrule, cum ai fi putut?”

De-aș fi putut…

Mulțumesc pentru laude! Am primit câteva personal, țin să vă mulțumesc, deși par ca un pumnal auresc ce-l primesc în piept.
Cum v-am învățat: mă-nchin în fața măriei tale, cititorule!