Sunt singur, dar e ok. M-am obișnuit în singurătate, deși… hmph.
Ritmul inimii se transformă într-unul tribal, barbar vorbesc acum cu diferite dame ferite de drama vieții, născute cu soare-i în față, și cu rouă de fericire-n viață. Încă odată, îmi doresc o tastă de restart la viață, căci însă-și viața e un joc prost, cu multiple finaluri, din care doar unul fericit, pe care credeam că-l merit. Știu că încă nu sunt la sfârșitul ludicului dimprejur, și poate că trebuie întâi să-nfrunt hăul ajutat de personaje piperate și antagonizat de regini aciuate.

Și totuși e încă întuneric ziua. Și încă îmi bat în pleoape cu sare dame cărelea le simt dorul, dar ele, întristatele, iubesc pe alți neiubiți ce tot ce-și doresc e să fie ei fericiți. Și tot ce le doresc e să fie fericiți în jocul ăsta fără de final bun, căci de final mi-e teamă. Deși sunt, acum, o carte deschisă, simt cum îmi curg în vene idei ce îmi formează o anagramă scrisă cu suflet dar fără cap.

Vreau să fiu iubit pentru ce gândesc și spun. Caut regine albe libere pe table asediate de pioni negri ce mint. Arunc zarurile și dau șase-șase dar nimeni nu mă ia în seamă, ca un ultim nebun ce-și caută, nebun, regina, ca-ntr-un joc bolnav numit viață.

Așa cum v-am obișnuit, Andru se închină în fața măriei tale, cititorule.