Astăzi – sau, ieri, acum, s-a întâmplat o chestie ciudată. Ultima convorbire cu dama din cearșafurile roșii de sub coaste. Nu am s-o mai cânt sau scriu niciodată, deși de multe ori am spus asta, de data asta se va întâmpla, mereu mă țin de promisiuni, chiar și de cele negative.
Iară ție, ție – cel eu de altădată, țin să-ți mulțumesc că mi-ai deschis ochii. Nu o meriți acum, sau, poate că nu i-am cunoscut niciodată argintul ce-i pompează-n venele-i gri. Să ai grijă de ea – căci, cândva și undeva ea a fost și a mea. Nu voi deveni iarăși ce-am fost odată, nu voi deveni tu. Nu voi încerca să despart cerul de mare.

Acum, e rândul altor dame să-mi intre în piept, să-mi simtă lumina și tăcerile. Și, nici nu știu dacă mai vreau, alteori, simt vântul cum bate singuratic printre coaste, și tot ce îmi doresc e un suflet cald de strâns în piept.

Nu știu ce-mi rezervă viitorul, însă tot ce vreau e în secunda asta. E ușor să dau altora sfaturi oarbe, să-mi descarc dorințe proprii, cum aș vrea să fiu, pentru alții. Ar fi frumos, căci știu, lumea ar fi mai luminoasă cu oameni ca noi. Am încercat orice, mai puțin suicidul, deși i-am supraviețuit de multe ori. Continui să trăiesc, luând rolul unui pilon pilot de navă de carne, vrând binele, vrând adevărul, însă, sincer, doar ghicesc.

Acopăr dureri și drame cu dame scrise prost de dramaturgi ce se cred demiurgi, asta voi face mereu, și îmi pare rău…

Ție, cititorule, ctitor de gânduri și fire roșii de satin, nu știu ce sfat ți-aș putea da, decât să fii tu, dar să fii același, nu fii azi unul, mâine altul, și altul apoi.
Și, ca de obicei, în fața dumneavoastră, mă-nchin!