Am încercat să nu scriu despre asta ieri, și în plus aveam gânduri asupra ce voi scrie dinainte. Ieri, cam în timp ce scriam postarea, mi s-a zdruncinat lumea. Nu într-un sens rău, că fizic sau psihic nu m-afectează, ci în sensul în care nu mă așteptam la oameni de genul ăsta. Hmph.
Ea era cerul meu, eu pământul. Iar el, el era marea ei. Ea, se-ncruntă și pică din ea o ploaie ca de salbă, și pământul se prinde… ”de unde picături de apă?”. Iar cât despre cerul meu… altul ție pământul, și îngerii ăia, de-i țineam în poezii, acum-ți sunt lame de spadă, pe-al tău pământ stins și gri.

Mica mare mi-a zdruncinat marea lume. Cel dinainte și cel de după.
Povestiri despre individul ăsta ar fi multe. Înainte și după, de parcă operația estetică pe suflet ar fi posibilă.

Astea-mi erau dramele, acum îmi sunt râsete la cuvintele ce mi le-aruncă damele.
Andru vă salută cu respecte, cititorule.