Hai, iubită, hai copilo, pe cicatricile alea de granit gri pe care te plimbai odată, iar astăzi te plimbi cu altul. Nu te pot invita-n față, mi-e prea teamă de-un refuz. Mă cam feresc în a te vedea pe stradă deși te caut în toate damele cele rele ce le văd, cu toate că… știu că ești unică. Îmi amintesc acum slovele alea frumoase spuse în timpuri senine și-ntunecoase. Spuneai că mă iubești din senin și mă-nseninam. Te iubeam și eu, fără vorbe, însă acum-e greu, tu ești la braț cu altul ce-i neiubit, unul ce ar vrea să te vadă zâmbind, râzând; și știu că rău mai mare n-ai putea să faci, căci mori și tu, și el, și noi.

Și nu prea ți-am greșit cu nimic, și ți-am iertat cam tot. Te-am primit înapoi când furtuni te-au smuls din rădăcini. Te-am deschis când încuiată stăteai în turnul tău de carne. Și… și tu mă cunoști… Ai știut de la început că nu voi putea fi ”el”, și nici măcar el. De la început știai că sunt doar Andru, un altul… Poate-am greșit c-am fost mov ca-n ametist, când tot ce-ți trebuia era gelos de citrin.