În timp ce analizez relațiile din jurul meu, unele ce țin dintotdeauna, unele care se reaprind acum, am realizat ceva foarte important…

It should’ve been me. It shouldn’t’ve been him.

Într-un final, am realizat c-am fost băiat fin prea mult timp, oarecum așa m-am format. Îmi tot amintesc cum îl combat în zilele mele bune pe ”omul meu”, Oza (Octavian Gheorghe): ”tu nu pierzi niciodată, pierde doar ea”, cel puțin, așa mă mint ca să-mi treacă ziua.

Toți prietenii ăia cu care îmi fumez creierii în orișice seară, ăia cu care pot cânta fals pe pragul dorului de tine, ăia care ascultă atunci când vorbesc, ăia care știu când sunt supărat și când sunt vesel, ăia care îmi spun că nu mă meriți, ăia toți îmi spun că merit pe cineva mult mai bun. E atât de rău dacă eu te vreau pe tine? Eu încă te aștept, fată din vis… Dar pentru cât timp, mă-ntreb. Când voi pleca, te vei gândi la mine? Te vei gândi ”cum ar fi dacă?”;”ce-ar fi fost dacă?”, și atunci și tu la rândul tău vei gândi ”eu l-am lăsat, parcă”.

Toate astea până când mă voi decide să fac iarăși același lucru: să mă uit la prima atingere fină a unei femei cu chip de copil și trup de felină, care mă va face să cred că viața cu ea e plină, care mă va face s-o iubesc, pe-ndelete, ca pe tine. Însă cu ce rost? Fiecare femeie lăsată-n cearșaf sau în veșminte, fiecare fată pierdută prin dormitoare și ziare o face pe următoarea mult mai așteptată.