Bună dimineața, copilă.

Începe a-mi fi dor de tine, din ce în ce mai mult. Maestre păpușar, hai cu zilele senine, zic!

Uneori stau pe pe spate-așezat, c-o țigare ținută-ntre buze și mă tot gândesc la ce a fost și ce-ar fi putut să fie; la cine a greșit și cine a făcut doar bine, la cine a rămas și cine a plecat; dacă chiar ne-am iubit toate relele și bunele, minusurile și atuurile. Domnișoară dragă, nu vreau să citești asta c-un aer superficial – am trecut demult de nivelul de a scri liceal.

Încă nu mă obișnuisem cu fericirea, dar, cu siguranță, trecusem peste dezamăgiri.  Ușor ușor încep a crede că îmbătrânesc înainte de timp, de aceea nu ți-am ascuns niciodată nici un sentiment, trebuie să fii sincer cu tine însuți și cu ceilalți, eu cred în asta – oh, și ce vehement! De ceva vreme n-am poftă de mâncare, știu că doar buzele tale au gust, să nu guști lacrimi.

Încă te caut și încă te vreau, deși tu și toți prietenii mei îmi spuneți că nu e bine, și, sper oarecum așa să fie – în lumea voastră lacrimi să nu fie, să fie doar stropii din ploi, când v-adăpostiți de monștri de sub pat, și mai sper că zgârieturile astea de cerneală sunt dulci și pentru tine.